Capitolul 1 - Noi inceputuri

In peninsula Olympic in partea de nord-vest a statului Washington, sub o patura aproape constanta de nori, exista un orasel numit Forks. In acest oras, insignifiant si extrem de ploios, din Statele Unite locuiesc eu...Bella Swan. Am fost obligata, chiar de nu imi place sa locuiesc aici, din cauza despartirii parintilor mei cand eu aveam doar 2 ani, tata detinand custodia mea. Au trecut 15 ani de atunci, deci am 17 ani. Dar sa revin la tragica realitate...

A trecut mai bine de o luna de cand a murit bunica mea, singura fiinta draga pe care am avut-o si care m-a iubit cu adevarat. Ea a avut grija de mine, Charlie, tatal meu fiind mult prea ocupat cu serviciul, despartindu-se de mama mea, Renee, asa ca am ramas in grija scumpei mele bunici, Marie, mama tatalui. De atunci ea mi-a fost alinare, dragoste, protectie...

Stau in camera ei cu lacrimile inundandu-mi fata si amintindu-mi de ingerul meu pazitor. Totul s-a intamplat atat de repede incat nici nu am avut timp sa imi iau ramas bun de la ea, poate din cauza asta durerea ma termina si nu ma pot resemna cu pierderea ei.

Tin minte ca eram la scoala, o zi obisnuita din viata de liceean din acest mic orasel, cand domnul Benner ma cheama la el in birou cu o fata mult mai preocupata decat de obicei.

- Domnisoara Swan, am vesti foarte proaste pentru tine, sincer chiar nu stiam la ce se referea, dar... domnisoara, bunica dumneavoastra a suferit un atac de cord si a murit in drum spre spital...imi pare rau si condoleantele mele.

Doamne, in momentul acela nu am mai stiut de mine, lacrimi amare imi brazdau fata si mintea pur si simplu nega acest oribil lucru care mi se intampla mie. La priveghi nu ma puteam dezlipi de turpul plapand al bunicii ele, imi parea prea firav pentru a fi parasit. Momentul cel mai traumatizant a fost atunci cand preotul a inchis capacul de la sicriu, sigilandu-l pentru totdeauna...in clipa aceea am realizat ca nu o voi mai vedea niciodata. Am tipat atat de tare incat vecinii din jurul cimitirului m-au auzit cu siguranta. Iar apoi nici macar nu am mai avut forta sa ma ridic din noroiul de langa mormant.

A trecut ceva timp de atunci si imi vine greu a crede realiatatea, dar totusi viata continua, si daca bunica ar fi aici cu siguranta nu i-ar placea daca m-ar vedea. Vrand sa ma linistesc, caut prin sertarele si dulapurile bunicii, sperand sa gasesc ceva care sa ma linisteasca si sa-mi aduca aminte de ea. Poze vechi roase de vreme stau in sertare si cutiute asteptand sa le mai priveasca cineva. In dulap, hainele mai poarta mirosul ei, care intodeauna ma calmeaza...m-am intors spre masuta ei de toaleta. In razele de soare, cadranul unui ceas de buzunar, straluceste spectaculos. Este rotund, cu diamante mici, prins de un lant din argint, finut ca pentru o adevarata doamna. Hmm...il purta mereu la ea, asa ca in semn de respect pentru ea il voi purta...ce ciudat de fiecare data cand il privesc am impresa ca vrea sa-mi transmita ceva...de parca ar ascunde un secret nebanuit!!!....