Capitolul 2- Perfectiune absoluta

Ziua de azi a trecut mai repede fata de celelalte zile. Poate sunt de vina amintirile care ma fac sa ma gandesc ca bunica e intr-un loc sigur si de acolo are in continuare grija de mine. Stau in camera ei cu ceasu’i asezat perfect, de gatul meu, lucrul care ma face foarte mandra ca am fost nepoata ei. Somnul mi se plimba prin fata si dupa toate aceste luni de suferinta, acesta e bine venit sa ma imbratiseze si sa ma poarte prin lumea viselor....
Ciudat, foarte ciudat…dupa atata cautare in neant si cosmaruri care m-au bantuit zile intregi, brusc, totul se lumineaza si in fata mea imi apare un tanar inalt, cu pielea perfect alba, trasaturile fetei fiindu-i absolut ireprosabile: ochii foarte patrunzatori, de un verde smarald uluitor, parul castaniu cu nuanţe de bronz intens si imbracat intr-un costum negru rafinat si cu gust; se apropie de mine, imi lua delicat mana si mi-o saruta subtil. Simpla lui atingere a buzelor moi si fine imi trimitea strafulgerari prin tot corpul pana si cea mai mica particica simtea acea atingere, acea rasuflare, cat despre acel sarut…doamne.. simtindu-i respiratia fierbinte pe pielea mea, simteam cum picioarele mi se inmoaie...starea mea de neliniste disparand complet, in locul ei, aparand acea roseala de mult pierduta si inima batandu-mi cu foate multa forta. Pot spune ca in sfarsit dupa atata ingrijorare ma simt fericita si in siguranta alaturi de el.
A fost cel mai frumos gest pe care l-a facut cineva la adresa mea. Cu un zambet foarte fermecator, dezvelindu-si dintii stralucitori si foarte albi se indeparta foarte usor de mine. Aratand ca un zeu grec mai mult decat poate avea oricine altcineva dreptul sa arate imi sopti suav un sincer “Te iubesc!”. In acel moment tot ceea ce credeam despre dragoste, lucrurile acelea minunate, trairile si sentimentele au devenit realitate, ca mai apoi totul sa se transforme in cosmar...il vedeam cum se indeparteaza de mine, nelinistea cuprinzandu-mi corpul...puteam suporta pierderea bunicii,puteam suporta orice, dar nu si pierderea lui...de ce si el?...de ce persoanele pe care le iubesc?
Bursc totul mi s-a parut parca mult prea indepartat decat puteam crede...si juram ca totul este adevarat...acei ochi, acel zambet, acel sarut...totul pare dintr-o alta epoca, dintr-un alt timp. M-am trezit mult mai tulburata decat atunci cand am adormit. Puteam sa jur ca ceea ce am trait a fost adevarat…nu cred ca voi uita vreodata acei ochi fermecatori si acel sincer “Te iubesc!”
Se pare ca azi va fi o zi frumoasa deoarece soarele isi facu repede prezenta...azi e o zi mare, e prima mea zi cand voi merge din nou la scoala dupa atata timp.
Surprinzator totul a decurs normal, colegii si profesorii m-au intampinat cu multa caldura, recuperand tot ceea ce am pierdut.
Totul pare ca a revenit la normal, dar totusi ceva in sufletul meu imi zicea ca viata mea se va schimba total foarte curand...


Anul 1918, o vara torida in orasul Chicago. Intr-unul din multele case pavate frumos cu piatra si muschi, un baiat perfect, cu ochii verzi si inalt...

Edward Pov

Un sentiment de speranta i se rasadi in minte atunci cand privi amurgul. Stia prea bine ca viata lui i se va schimba foarte curand....




Amurgul...partea zilei cea mai trista. Il privesc si imi aduc aminte de acel inger din vis cu pielea foarte alba, ochii ciocolatii par doua oceane de ciocolata, parul inchis la culoare cu o nuanta subtila de roscat si cu fata in forma de inima...am simtit atata pace si dragoste incat sigurele cuvinte care mi-au iesit de pe buze au fost “Te iubesc!”.
Da. Acesta sunt eu: Edward Antony Masen Cullen. Poate fratii mei au dreptate, incep sa fiu obsedat de acea fiinta care nici macar nu exista. Sufletul mi se stinge numai cand ma gandesc si totul din jurul meu refuza sa creada acest lucru, si totusi...
Ii simteam pe toti in spatele meu, micul meu spiridus, Alice – lumina ochilor mei si bineinteles surioara mea mai mica. Ea statea in bratele prea iubitului ei sot Jasper Hale. Ce pot spune despre el e ca imi este ca un frate si cel mai bun confesor. Stransoarea ca de urs a fratelui meu mai mare, Emmett. Desi, mereu glumet si pus pe sotii, de data asta, ingrijorarea i se citea pe fata.
- Haide fartioare, nu poate fi chiar asa de rau...
- Emmett, sasaiam eu printre dinti, nu ai nici cea mai vaga idee despre ceea ce simt, si chiar asa si era. Golul din piept mi se marea cu fiecare clipa ce trecea
- Edward, esti nebun sa crezi ca acea fata din visul tau este reala, mi-o tranti in fata Rosalie, prea frumoasa sotie a lui Emmett si sora mai mare a lui Jasper
- Rose, ai putea macar sa taci din gura pentru cateva secunde? o certa Alice...
- Alice, aici nu mai e vorba despre el, ci despre noi toti. Daca cineva sufera, cu totii avem de suferit. Tu, Edward, Emmett sunteti frati, eu si Jasper, de asemenea, dar ceea ce ne leaga pe noi este mai mult decat o simpla legatura de sange, e pur si simplu ceva magic.
Hmmm...cuvintele lui Rosalie chiar m-au pus pe ganduri...amurgul a trecut, dar odata cu el, parca noi sperante mi se rasadeau in suflet...intr-adevar era ceva magic...simteam ca si cum ceva urma sa se intample cat de curand...